marți, 28 februarie 2012


Fețe de arlechin


Sub lună plină –
Praf de rubine sfărâmate,
Sclipind in intuneric.
Sub o ramura de măslin –
Rătăciri de-un mov absurd –
Dăinuitor si sec,
După ora cinci.
Chip framantat sub stele,
În înselatoare apusuri –
Arome-n cercuri obtuze...
Fețe albe de-arlechin
Strălucind în soare –
Statui negrăitoare de marmură,
Dispar în adânci neguri –
Visele-mi de toamnă,
Pierdute-n ochii tăi mari.

sâmbătă, 25 februarie 2012


Călătoria cugetului



- Călimara stă cuminte, pana este abandonată; totul pluteşte azi. Toate sunt pierdute, suspendate în timp. Ridică puţin pana!
- Păi, nu! Nu vezi că totul este aspru; chiar şi hârtia...
- E, aşa! Şi iţi este frică să nu te zgârii!
- Nu de mine îmi pasă, ci de vârful peniţei.
- Hai să scriem puţin. Uite, vântul adie, râul sopteşte, frunza-şi cântă doina, iar lumina tresare jucăuşă în cercuri albe... Hai, încearcă!
- Nu, nu am chef! S-o lăsăm pe o altă seară!
- Sau mai bine două, trei cuvinte, câteva pe un colţ de hârtie...
- Dar, parcă e prea linişte afară şi prea mult freamăt în interior. Sau nu aud bine?
- Ba da, trebuie să se simtă un puls, o bătaie, VIAŢA!
- Dar, dacă stăm să ne gândim puţin. ce e viaţa?
- Eu ştiu, poate un sac fără fund...
- Poate că da, că prin ea trece tot, se scurge orice...
- Dar nu o strecurătoare, deoarece ea nu separă ce se scurge prin ea: bun de rău şi rău de bine.
- Corect! Sau, poate e tunel lung, lung... Unul din cele mai lungi, pe care este greu să-l strabaţi. Te împiedici de multe crengi, crenguţe, cioturi, bolovani.
- Şi cum le trecem?
- Poate le sărim, uite aşa: hop - hop ca broasca, precum iepurele.
- Da! N-ar fi o idee rea! Îmi place: ca broasca, precum iepurele, mai hop, mai ţop sau ţup. Ce să-i faci?
- Numai să nu te grăbeşti, ca fata la măritat, că... ai greşit-o! Calea ai greşit-o! Te împiedici, cazi si ăla eşti! Cu greu te ridici şi poate te rătăceşti.
- Dar viaţa? Tot n-am înteles ce este!
- Păi, dacă astă-seară nu vrei sa gândeşti!
- Dar de unde am aflat noi de viaţa, dacă nici nu ştim ce este?
- Poate, într-o zi, a picat din cer, tocmai peste noi acest cuvânt sau...poate am visat-o într-o seară.
- Cred că este o vrajă. Te înconjoară de când te naşti, te înfiripă pe tine şi zilele tale pe fusul ei în timp ce creşti, iar când firul se termina, gata! Este gata, nu?
- Cam aşa ceva. Când firul e gata, gata. Suflă vântul şi împrăştie praful. Din ţărână în ţărână...
- (Se uită în jur. Mirat:) Unde suntem? Mi se pare că de atâta vorbă, am uitat să stăm pe loc.
- Nu ştiu. Ce contează? Dar, ştii, e cam rece pe aici, întins şi pustiu, pustiu...
- Ehe, pe aici nu trec mulţi. Se vede! Rar găşeşti picior de om prin locurile acestea.
- Doar ecoul bătăii de clopot mai patrunde aici! Poate n-a uitat şi Domnul de pustia asta!
- Şi tocmai noi am nimerit să ne aventurăm pe aici? Prin locurile astea...
- Destinul, ce să-i faci? Te joacă cum vrea! Şi el şi Marele Stapan. Tu să taci şi să-l încerci. Ţi-e scris!
- Ştii, or nu, poate vin si bune.
- Poate da, poate nu.. De unde să ştii?
- Când eşti mic si singur...
- (Pauză. Cu privirea în gol, pare că se gândeşte.) Lumea e putredă!
- De ce?
- Nu vezi? E ca un lemn stricat, se macină de la mijloc spre margini.
- Ai dreptate! Parcă o şi auzi cum trosneşte: trosc-trosc!
- O bate vântul,  iar ea se îndoaie mereu, se întoarce, iar si iar...
- Dacă e sucită!
- Şi răsucită! Are mii de toane. M-am cam săturat de ea!
- Totul e ca un joc, în care toţi ne învârtim ca orbii!
- Nici nu ştim ce să facem! Vai de jocul nostru! N-avem stofă de actori şi pace!
- Ţi-am mai spus, dar, parcă nu vrei să asculţi, să înţelegi: urmezi destinul! N-ai ce sa faci! Tu doar joci, după cum ţi se cântă!
- Dar muzica nu este întotdeauna plăcută.
- Asa e ! Dar e frumoasă când totul curge precum apa dulceagă a primăverii...
- (Melancolic) Şi când pădurea se mişca uşor...
- Ce dulce-i totul aşa!
- Da, dar se schimbă şi peisajul: nu mai este toamnă!
- Ai observat?
- Ce? Unde?
- S-a schimbat pustia! E mai luminată, respiră! Sunt copăcei aici!
- Miraje!
- E, şi marea asta pe care noi plutim nu înşelătoare? Ia gândeşte-te!
- E adâncă şi strălucitoare! Te orbeşte!
- Deci, să mai tragem la mal, să respirăm puţin.
- Dar, apoi să ne avântăm pe un alt tărâm cu alte vorbe şi gânduri?
- Da, oricum nu avem ce să facem. Jucăm! Cum putem...
- Poate ziua nu va mai fi la fel de întunecată precum fundul mării! Sau ameţitoare ca apele ei!
- Dacă aveam un scaun, puteam să stăm liniştiţi şi pe fundul ei; în mijlocul vâltorii de la suprafaţă.
- Am zăbovit prea mult aici! Încercăm şi drumul ăsta? Poate e mai simplu, mai frumos...
- Pornim?
- Da. Hai!
- Haide! Eu am plecat şi vei rămâne în urmă! Hai mai repede!
- Vin, vin, acum!


POST SCRIPTUM: Monolog compus prin 2008, premiul I pentru proza