Cafele împrăştiate pe-o etajeră şi vorbe dintr-o cameră.
O banală dimineață sub zorii creţi şi obraznici ce trezesc tot, tot..nu iartă nimic.
Las lumini să mă cuprindă şi intru într-o dinamică ce nu îmi aparţine, este a unui corp. Sufletul şi mintea-mi îmi sunt departe.
Linişte până ajung la metrou. Lume suburbană, cu propriile obiceiuri. Mişună cu câte o cafea și un miros de covrig proaspăt...fiecare pe unde are loc. Vântul cu esențe tari de şine încinse îmi frunzăreşte cartea.
„Stai!” îi spun, „stai şi nu te mai foi atât. Nu dă bine, mă faci să îmi pierd rândul şi firul se pierde..”
Încăpătânare maximă! Foile nu ascultă, scârțâitul scârțâie, cercei ce șuieră în note de subsol..s-a oprit trenul.
Tren, metrou, dispozitiv de transportare sub acoperire sau nu.
Intangibil. Te simt, dar nu te văd. Te miros, dar nu eşti în jur. Stresantă apariţie...eşti pe celălalt peron..
Un tren într-o direcţie, celălalt în altă direcţie..întotdeauna. Clasic, cum de nu m-am gândit?!
Niciodată nu sări de pe un peron pe celălalt. Direcţiile diferite sunt diferite. Ce nu se intersectează, nu se intetersectează.
Străini de atâta vreme, încât am obosit.
Căutarea şi aşteptarea sunt două procese istovitoare indiferent de ţintă celui care caută sau aşteaptă.
Neclar proces şi tâmp uneori, dar simpatic. Câteodată este amuzant să îţi realizezi condiţia de veşnic neadaptat şi căutător al unui sens pe care probabil nu o să îl afli aşa uşor.
Câteodată hilar, câteodată dramatic. Între extreme. Viaţa între seriozitate şi ridicol.
Care este sensul unei existenţe efemere de este atât de importantă şi toată lumea se cramponează de ea?
Să fie tocmai momentul sublim al sfârşitul când poate aduni suficient cât să întelegi? Sublim şi ridicol. Din nou, între extreme. Cât de teribil poate să fie să ştii când nu îţi mai foloseşte?! Imaginează-ţi!
Ridicolul în marea lui măreţie!
Soartă: nefiresc indubitabil.
Suntem trişti, neştiutori, imprecişi, indecişi şi ridicoli uneori. Suntem oameni: amalgam de filosofie şi neseriozitate.
Ai plecat..de un minut a trecut trenul tău. Acum ajunge şi al meu. Despărţire mai clară de cât aceasta nu există.
Dacă s-ar putea şi dezrobire... Ochii tăi sunt cea mai mare capcană. Nu aş recomanda nimănui să se uite de două ori în ei.
Într-o zi am să ţi-i fur şi eu pe ai tăi, cum şi tu ţi-ai însuşit ce nu îţi aparţine.
Într-o zi, vom sta pe acelaşi pe peron, ochi în ochi şi te vei pierde şi tu; ştiu că vei simţi şi tu.
O banală dimineață sub zorii creţi şi obraznici ce trezesc tot, tot..nu iartă nimic.
Las lumini să mă cuprindă şi intru într-o dinamică ce nu îmi aparţine, este a unui corp. Sufletul şi mintea-mi îmi sunt departe.
Linişte până ajung la metrou. Lume suburbană, cu propriile obiceiuri. Mişună cu câte o cafea și un miros de covrig proaspăt...fiecare pe unde are loc. Vântul cu esențe tari de şine încinse îmi frunzăreşte cartea.
„Stai!” îi spun, „stai şi nu te mai foi atât. Nu dă bine, mă faci să îmi pierd rândul şi firul se pierde..”
Încăpătânare maximă! Foile nu ascultă, scârțâitul scârțâie, cercei ce șuieră în note de subsol..s-a oprit trenul.
Tren, metrou, dispozitiv de transportare sub acoperire sau nu.
Intangibil. Te simt, dar nu te văd. Te miros, dar nu eşti în jur. Stresantă apariţie...eşti pe celălalt peron..
Un tren într-o direcţie, celălalt în altă direcţie..întotdeauna. Clasic, cum de nu m-am gândit?!
Niciodată nu sări de pe un peron pe celălalt. Direcţiile diferite sunt diferite. Ce nu se intersectează, nu se intetersectează.
Străini de atâta vreme, încât am obosit.
Căutarea şi aşteptarea sunt două procese istovitoare indiferent de ţintă celui care caută sau aşteaptă.
Neclar proces şi tâmp uneori, dar simpatic. Câteodată este amuzant să îţi realizezi condiţia de veşnic neadaptat şi căutător al unui sens pe care probabil nu o să îl afli aşa uşor.
Câteodată hilar, câteodată dramatic. Între extreme. Viaţa între seriozitate şi ridicol.
Care este sensul unei existenţe efemere de este atât de importantă şi toată lumea se cramponează de ea?
Să fie tocmai momentul sublim al sfârşitul când poate aduni suficient cât să întelegi? Sublim şi ridicol. Din nou, între extreme. Cât de teribil poate să fie să ştii când nu îţi mai foloseşte?! Imaginează-ţi!
Ridicolul în marea lui măreţie!
Soartă: nefiresc indubitabil.
Suntem trişti, neştiutori, imprecişi, indecişi şi ridicoli uneori. Suntem oameni: amalgam de filosofie şi neseriozitate.
Ai plecat..de un minut a trecut trenul tău. Acum ajunge şi al meu. Despărţire mai clară de cât aceasta nu există.
Dacă s-ar putea şi dezrobire... Ochii tăi sunt cea mai mare capcană. Nu aş recomanda nimănui să se uite de două ori în ei.
Într-o zi am să ţi-i fur şi eu pe ai tăi, cum şi tu ţi-ai însuşit ce nu îţi aparţine.
Într-o zi, vom sta pe acelaşi pe peron, ochi în ochi şi te vei pierde şi tu; ştiu că vei simţi şi tu.
