Vocea ta s-a stins in mii de soapte.
Intunericul a acoperit totul: case, glasuri, goluri. A umplut tot in timp ce tu stai impasibil.
Inghetat, a inghetat totul; mai inghetat decat creionul din mana mea dreapta. As putea sa spun stanga..dar nu ar fi decat o minciuna.
Cuvintele ingheata in aer, gandurile in eter, vocea ta..ei nu ii gasesc loc.
Vocilor nu le gasesc un loc. Unde sunt ele cand tac? Se opresc vreodata?
Daca ele dispar pur si simplu e trist, la fel de trist ca ochii care tac, goi de orice continut.
Ochi goi de esente. Poate ca vocile se sting in ochii goi.
Si ei sunt goi..pai si, si unde? Unde se duce lumina lor? Unde se duc vocile stinse in ei?
Poate ca ochii se sting si ei in lacrimi, iar lacrimile..cu ele este putin mai simplu; pe ele nu trebuie sa le auda nimeni sau sa le vada. Ele se ascund: intr-o batista, o perna, o palma. Si se usuca.
Ingratele! Vor mereu sa ramana un secret.
O vorba spune ca daca plangi inseamna ca esti uman.
Si cand lacrimile se sting? Ori ele nu dispar? Poate au un izvor ascuns printr-o parte din noi; un colt abrupt care zgarie o placa de veacuri si stramba si schimonosita incearca sa cante.
Dar ii iese prost si poate de aici siroaiele de note-nfundate din lacrimi.
Adieri de seara. Ssstt!
Nu vreau sa le stric linistea. Sunt stinse si tacute. Nu se aude nimic, nimic, nimic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu