Călătoria cugetului

- Călimara stă cuminte, pana este abandonată; totul pluteşte azi. Toate sunt pierdute, suspendate în timp. Ridică puţin pana!

- Păi, nu! Nu vezi că totul este aspru; chiar şi hârtia...

- E, aşa! Şi iţi este frică să nu te zgârii!

- Nu de mine îmi pasă, ci de vârful peniţei.

- Hai să scriem puţin. Uite, vântul adie, râul sopteşte, frunza-şi cântă doina, iar lumina tresare jucăuşă în cercuri albe... Hai, încearcă!

- Nu, nu am chef! S-o lăsăm pe o altă seară!

- Sau mai bine două, trei cuvinte, câteva pe un colţ de hârtie...

- Dar, parcă e prea linişte afară şi prea mult freamăt în interior. Sau nu aud bine?

- Ba da, trebuie să se simtă un puls, o bătaie, VIAŢA!

- Dar, dacă stăm să ne gândim puţin. ce e viaţa?

- Eu ştiu, poate un sac fără fund...

- Poate că da, că prin ea trece tot, se scurge orice...

- Dar nu o strecurătoare, deoarece ea nu separă ce se scurge prin ea: bun de rău şi rău de bine.

- Corect! Sau, poate e tunel lung, lung... Unul din cele mai lungi, pe care este greu să-l strabaţi. Te împiedici de multe crengi, crenguţe, cioturi, bolovani.

- Şi cum le trecem?

- Poate le sărim, uite aşa: hop - hop ca broasca, precum iepurele.

- Da! N-ar fi o idee rea! Îmi place: ca broasca, precum iepurele, mai hop, mai ţop sau ţup. Ce să-i faci?

- Numai să nu te grăbeşti, ca fata la măritat, că... ai greşit-o! Calea ai greşit-o! Te împiedici, cazi si ăla eşti! Cu greu te ridici şi poate te rătăceşti.

- Dar viaţa? Tot n-am înteles ce este!

- Păi, dacă astă-seară nu vrei sa gândeşti!

- Dar de unde am aflat noi de viaţa, dacă nici nu ştim ce este?

- Poate, într-o zi, a picat din cer, tocmai peste noi acest cuvânt sau...poate am visat-o într-o seară.

- Cred că este o vrajă. Te înconjoară de când te naşti, te înfiripă pe tine şi zilele tale pe fusul ei în timp ce creşti, iar când firul se termina, gata! Este gata, nu?

- Cam aşa ceva. Când firul e gata, gata. Suflă vântul şi împrăştie praful. Din ţărână în ţărână...

- (Se uită în jur. Mirat:) Unde suntem? Mi se pare că de atâta vorbă, am uitat să stăm pe loc.

- Nu ştiu. Ce contează? Dar, ştii, e cam rece pe aici, întins şi pustiu, pustiu...

- Ehe, pe aici nu trec mulţi. Se vede! Rar găşeşti picior de om prin locurile acestea.

- Doar ecoul bătăii de clopot mai patrunde aici! Poate n-a uitat şi Domnul de pustia asta!

- Şi tocmai noi am nimerit să ne aventurăm pe aici? Prin locurile astea...

- Destinul, ce să-i faci? Te joacă cum vrea! Şi el şi Marele Stapan. Tu să taci şi să-l încerci. Ţi-e scris!

- Ştii, or nu, poate vin si bune.

- Poate da, poate nu.. De unde să ştii?

- Când eşti mic si singur...

- (Pauză. Cu privirea în gol, pare că se gândeşte.) Lumea e putredă!

- De ce?

- Nu vezi? E ca un lemn stricat, se macină de la mijloc spre margini.

- Ai dreptate! Parcă o şi auzi cum trosneşte: trosc-trosc!

- O bate vântul,  iar ea se îndoaie mereu, se întoarce, iar si iar...

- Dacă e sucită!

- Şi răsucită! Are mii de toane. M-am cam săturat de ea!

- Totul e ca un joc, în care toţi ne învârtim ca orbii!

- Nici nu ştim ce să facem! Vai de jocul nostru! N-avem stofă de actori şi pace!

- Ţi-am mai spus, dar, parcă nu vrei să asculţi, să înţelegi: urmezi destinul! N-ai ce sa faci! Tu doar joci, după cum ţi se cântă!

- Dar muzica nu este întotdeauna plăcută.

- Asa e ! Dar e frumoasă când totul curge precum apa dulceagă a primăverii...

- (Melancolic) Şi când pădurea se mişca uşor...

- Ce dulce-i totul aşa!

- Da, dar se schimbă şi peisajul: nu mai este toamnă!

- Ai observat?

- Ce? Unde?

- S-a schimbat pustia! E mai luminată, respiră! Sunt copăcei aici!

- Miraje!

- E, şi marea asta pe care noi plutim nu înşelătoare? Ia gândeşte-te!

- E adâncă şi strălucitoare! Te orbeşte!

- Deci, să mai tragem la mal, să respirăm puţin.

- Dar, apoi să ne avântăm pe un alt tărâm cu alte vorbe şi gânduri?

- Da, oricum nu avem ce să facem. Jucăm! Cum putem...

- Poate ziua nu va mai fi la fel de întunecată precum fundul mării! Sau ameţitoare ca apele ei!

- Dacă aveam un scaun, puteam să stăm liniştiţi şi pe fundul ei; în mijlocul vâltorii de la suprafaţă.

- Am zăbovit prea mult aici! Încercăm şi drumul ăsta? Poate e mai simplu, mai frumos...

- Pornim?

- Da. Hai!

- Haide! Eu am plecat şi vei rămâne în urmă! Hai mai repede!

- Vin, vin, acum!

POST SCRIPTUM: Monolog compus prin 2008, premiul I pentru proza